Author: larisa

Îmi propun să ajung mai sus de 2544 m (Vf. Modoveanu) și Triglavul pare o idee bună (2864 m). Vizitez și puțin din Slovenia, o țară în care nu am ajuns și pare că are multe de oferit.

Cu planul și bagajele făcute, pornim la drum din București către Maribor. Eu în calitate de copilot (responsabil cu: mergi prea repede, vreau la baie, îmi e foame) și Dragoș în calitate de șofer. Plecăm din București vineri 28 iulie 2023. Programul de muncă se termină la 17, dar eu nu irosesc nimic din ceea ce se numește concediu așa că la ora 17:05 am și plecat de acasă. Până în Maribor sunt 1190 km, poate pare mult, dar noi suntem obișnuiți cu genul ăsta de vacanțe. 

Maribor

Scăpăm cu greu de aglomerația din București, intrăm pe autostrada A1 și după Bolintin Vale, totul blocat. Eram într-o zonă făra semnal, așa că am scos cărțile și ne-am apucat de citit cam o oră jumătate cât am stat pe loc. Am prins răsăritul aproape de Deva și cu toată aglomerația, statul la vamă și toate pauzele, am ajuns în Maribor pe 29 Iulie la ora 16:05. Ne-am cazat în centru la Baščaršija (Maribor Poštna) care este restaurant dar deasupra au și camere, am făcut un duș și hai să ne plimbăm prin Maribor.

Am vizitat centrul, care este foarte draguț și mult mai curat decât mă așteptam. Cine mă cunoaște știe că sunt nebună cu pozele și mare băutoare de vin. Așa că după miile de poze ne-am oprit la o terasă unde Dragoș și-a luat o bere și eu un pahar de vin. Mai că mi-a stat inima când mi-am văzut pahar de vin pe masă. Băi nene, erau 2 guri în el. Mă uit în meniu: paharul de vin are 10 cl. Bilă neagră de la mine, Slovenia. Am plecat să ne mai plimbăm cu gândul că am nimerit la terasa greșită. Aveam rezervare la restaurantul de la cazare la 21:00 și mai trebuia să pierdem timpul. Oboseala și-a făcut efectul și după 40 de minute de plimbări ne-am așezat la altă terasă. Tot 10 cl paharul de vin! Să te ia naiba, Slovenia!

Se apropie ora 21 și mergem către restaurant. Străduța pe care se afla restaurantul era plină ochi. Am mancat bine și mult, mult mai mult decât permitea stomacul meu.

După masă, m-am târât efectiv până în cameră și mi-am dat seama că o să fie o gălăgie infernală. Cu dureri de burtă și muzică în urechi, am adormit într-un final pe la 12.

Ljubljana

A doua zi, destinația Ljubljana (130 km). La 10:30 parcam în centru. Am urcat la Ljubljana Castle, unde este o panoramă superbă asupra orașului. Acolo mai era și un muzeu care cuprinde o secțiune pentru teatrul de păpuși unde ne-am distrat maxim. Apoi am colindat pe străzi și evident, mi-am trimis o vedere (pentru că încerc îmi trimit una din fiecare loc în care ajung).

Ne-am mai plimbat prin oraș până la prânz după care am pornit spre Lacul Bled (60 km). Aventură mare în găsirea unui loc de parcare așa că am lăsat mașina la mama naiba. Foarte, foarte frumos lacul cu o promenadă în jurul lui și multe locuri amenajate pentru poze. Cel mai impresionant lucru este Bled Castle din vârful unei formațiuni de piatră destul de înaltă. În mijlocul lacului se află o mică insuliță pe care se găsește o biserică accesibilă doar cu barca. Vremea începea să se strice, așa că ne-am așezat la o terasă: eu pe vin, Dragoș pe apă pentru că mai aveam de mers până la cazarea din seara asta în comuna Žirovnica, la 10 km de Bled.

Am terminat băuturile, am mai dat o tură de lac și fuguța la mașină că era departe și venea potopul. În drum spre cazare, am căutat și un restaurant. Fiind localități mici nu aveam foarte multe opțiuni așa că am ales restaurantul cu cele mai multe recenzii din ce era prin apropiere – GOSTILNA LOVSKI DOM STOL. Am parcat mașina și a început o ploaie nebună care a ținut maxim 10 minute. În restaurant eram doar noi doi și personalul. Nu aveai cine știe ce alege, dar măcar nu muream de foame. Am dat comandă și am ieșit să fumăm o țigară. Văd o cușcă cu un animal în lateralul restaurantului și mă duc să mă uit, normal. Ce credeți că era? Un URS! Oamenii aveau un urs într-o cușcă ca la zoo. Cam ilegal cred, dar trecem peste că nu e treaba mea. Mâncăm și plecăm spre cazare. 

Ne-am învârtit ceva timp până am găsit cazarea, pentru că nu era semnalizată și a trebuit să sunăm într-un final. Cât timp ne-am cărat bagajele ieșise soarele. Era superb locul. În spatele cazării era o pajiște mare plină de floricele, în stânga un munte, oameni care călăreau. Puteam să stau acolo ore să admir peisajul. Ceea ce am și făcut. Era ora 19:00, ne-am luat scaunele de camping din mașină și am plecat în poieniță. Am stat până a apus de tot soarele și am plecat spre cazare să facem un duș, să ne aranjăm bagajul și să dormim bine pentru că mâine este ziua cea mare, urcăm pe Triglav.

Dar stai, că nu putea să fie așa simplu și să nu se întâmple nimic notabil. Fac un duș repede, văd că nu prea se scurge apa dar ignor acest aspect și mă pun în pat să pierd vremea pe telefon până termină și Dragoș de făcut duș. Cred că am uitat să-l anunț în privința scurgerii și cum am fost atentă la telefon, nu am văzut ce se întâmplă în cameră. Când a ieșit din duș și am văzut cum se uită la mine, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Puteai să înoți în cameră. Era apă peste tot. Foarte amuzant acum, atunci nu a fost. Am folosit toate prosoapele să încercăm să scoatem apa din cameră cred că o oră, fără succes. Ne-am băgat așa la somn. Pot să zic că am avut cazare pe o insulă? Am plătit 150 euro pentru dezastru.

Triglav

Ne-am trezit devreme, aveam de mers aproximativ 40 de km până la parcarea unde aveam să lăsăm mașina peste noapte. La 08:00 am parcat mașina, am plătit parcarea 10 euro și am fost surprinsă să văd câtă lume era. Am luat rucsacii în spate și hai la deal. Aveam cazare la refugiu Triglav (Triglavski), o noapte, camera dublă 38 euro/persoană. Pe indicator scria că traseul durează 5 ore până la cabană (2515 m). Mi s-a părut puțin, dar nu știam ce mă așteaptă. 

La 08:30 am plecat de la mașină, iar la 09:30 ne-am oprit să ne echipăm cu kit-ul de via ferrata. Da, este un traseu mai mult de cățărare, tehnic. Am uitat să menționez că aveam rucsacii de vreo 12 kg, sac de dormit, coardă, ceva dulciuri, apă, cască, kit de prim ajutor, bețe și multe altele. După ce ne-am echipat, mi-am dat seama că o luăm pe verticală pe un munte imens de piatră. Problema mea era că rucsacul era înalt, plin ochi și îmi era greu să îmi las capul pe spate să mă pot uita în sus. Îmi plăcea mult prea mult traseul așa că am ignorat acest aspect, dar era foarte enervant. După puțin timp, vedem o capră, apoi încă una. Am pierdut ceva timp cât am stat să le admir și să le fac poze, parcă nu văzusem capre în viața mea.

Am mai urcat până am ajuns la un perete complet drept, care avea mici scări săpate în piatră, doar că erau ude și alunecau ca naiba. O doamnă cobora, mai era o persoană sus, presupun că soțul care o asigurase și în coardă și am zis să mă dau un pas în spate să le fac loc să coboare liniștiți când îl aud pe el că începe să urle ceva în limba lui și evident că nu am înțeles. O piatră cade pe lângă mine. Aveam casca în cap, dar nu aș fi vrut totuși să cadă pe mine. M-am dat mult mai în spate, pentru orice eventualitate, am așteptat să coboare, după care ne-am văzut de traseu. Am mai urcat în jur de jumătate de oră până am luat pauză de țigară. Peisajul s-a schimbat, pe lângă piatră era și mult pietriș.Țin să menționez că era prima tură pentru mine cu rucsac mare și asta începea să se simtă. Urăsc grohotișul! Ne-a luat 2 ore jumătate să trecem de zona respectivă, până am ajuns pe un platou. M-am bucurat ca un copil mic la ciocolată în momentul când am văzut ceva drept. Era 14:30 și mai aveam de mers. Pe platou am văzut și mai multe capre. Unde te uitai, mai era o capră. Și ale naiba, nu erau așa speriate de bombe ca ale noastre. Tot la deal până la cabană, unde am ajuns în jur de ora 16:00. Cât făcea Dragoș check-in-ul, îmi sare în ochi că au cutie POȘTALĂ! Trimit repede și o carte poștală de pe vârful muntelui (Later edit: Cartea poștală a ajuns la destinație dupa 1 an) . De fapt, nu e vârful, că mai e de mers până acolo. Luăm camera și mergem să întrebăm până la ce oră servesc mâncare. Ne-au zis că până la ora 19:00, dar dacă vrem să urcăm pe vârf, avem timp. Eram rupți de oboseală și ne gândeam să urcăm a doua zi de dimineață, doar că a doua zi se anunța furtună după-amiază. Am golit rucascii în cameră și am plecat spre vârf. Doar urcare verticală, nemâncați și obosiți. Ne-a luat o oră jumătate să ajungem pe vârf, unde era o ceață de abia ne vedeam om cu om. Noi 2 și încă un băiat singur, care mai urcam spre vârf, în rest toată lumea cobora.

Am stat 30 de minute pe vârf în speranța că se mai duce din ceață, dar nimic. Am reușit totuși să facem câteva poze și hai că îmi e foame de mor. Am plecat de pe vârf la 18:00. Când am coborât, cabana era în soare, cerul senin, se apropia apusul, am vrut să mă opresc să fac câteva poze. Mai aveam de mers până la cabană 20 de minute. Cand mă uit la ceas, era 19:30. Am ratat mâncarea, nu mai aveam de ce să ne grăbim așa că am așteptat să treacă soarele de stânci.

Am ajuns la cabană la 20:00. Știți fața de cățeluș milog? Cu fața asta ne-am dus la fata de la cabană să întrebăm dacă mai au totuși ceva de mâncare. Fericiți că s-au mai găsit niște resturi pentru noi, ne așezăm la o masă și așteptăm mancarea, cum așteaptă copiii să deschidă cadourile de Crăciun. Reacția când a ajuns mâncarea, era a copiilor care au primit o nuia cadou pentru că nu au fost cuminți. Era o ciorbă, pardon, nu pot să o numesc așa pentru că jignesc ciorba, era o un fel de zeamă de varză murată caldă, cu ceva cârnați aruncați pe acolo. A fost atât de rea că am luat câte 2 linguri și am renunțat. Asta în condițiile în care eu sunt o fomistă, nu refuz mâncare nici dacă sunt sătulă, nu împart mâncare cu absolut nimeni și mă transform în dracu` dacă îmi e foame. Am rămas să bem o bere, timp în care se umpluse sala de mese. Berea ține de foame și ajută la un somn mai bun. 

O familie cu 2 copii, căutau un loc unde să stea. Le facem loc lângă noi, că era o grămadă de spațiu. Surpriză, sunt români. Romani care locuiau în Germania și erau în vacanță la fel ca noi. Am zis surpriză, pentru că nu prea am mai întâlnit români pe munții din afara României. Sunt sigură că sunt destul de mulți, dar nu i-am văzut noi. Am stat puțin la povești și nu înțelegeam cum au reușit copiii (aveau în jur de 7-8 ani) să urce până la cabană, pentru că mie mi s-a părut destul de greu. Plănuiau să ajungă pe vârf a doua zi. Ne-am adus aminte că se anunța cod portocaliu de ploi, am verificat vremea și surpriză din nou, furtuna începe în jur de ora 12:00. Ne dăm seama că trebuie să plecăm destul de devreme, le spunem să aibă grijă și hai la somn. Înainte de somn, am mâncat toate dulciurile pe care le-am cărat, am făcut celebrul duș cu șervețele umede, spălat pe dinți și ne-am dat seama că am cărat foarte multe lucruri degeaba, pentru ca aveai acolo de toate (de ex. sacii de dormit). Am făcut planul să plecăm în jur de 06:30 și noapte bună.

A fost bună, că nu știu când a trecut. Am avut impresia că am clipit și s-a făcut dimineață. Mă gândeam ce nebuni suntem să plecăm la 6 dimineața pe traseu, la coborâre. Că la urcare am mai plecat la ore de genul, dar coborârea după 9-10 dimineața, să ai timp să bei cafeluța, să te bucuri de liniște, bla, bla. Am sărit peste toți pașii ăștia, ne-am trezit, îmbrăcat, făcut rucsacii, pus hamul de via ferrata, casca și hai afară. 

Stăm la o țigară, soarele era deja sus, nori nu erau prea mulți, aveam o priveliște frumoasă. Și cum stăteam noi așa, îl aud pe Dragoș că îmi zice să mă uit spre vârf. Eu sunt chioară, îi zic că se vede bine, vârful tot în nori, dar peretele pe care trebuie să îl urci până acolo se vede în toată splendoarea, doar că sunt ceva nori și că în curând nu o să se mai vadă deloc. Abia când aud: ”Tu chiar nu vezi?”, mă holbez mai bine și văd niște puncte negre care se mișcă. Imposibil să fie atâția oameni la ora asta. Scot telefonul să dau cu zoom și da, erau mulți oameni matinali. Deja cred că noi suntem cam putori. 

La 06:45 pornim pe traseu direct cu via ferrata, care dacă la urcare mi s-a părut distractiv, la coborâre mi s-a părut oribil. Ne-am mai întâlnit cu o grămadă de oameni care mai aveau puțin până la cabană și mă gândeam doar că după ce au plecat cu noaptea în cap, o să îi prindă și ploaia la coborâre.

Coborâm ce coborâm, până ajungem la o zonă numai cu grohotiș. Mie îmi e frică de pietrișul ăsta mic pe care pot să alunec din 2 motive: nu îmi stă piciorul acolo unde vreau eu să stea și zonele astea au de obicei o pantă mare, ceea ce în capul meu înseamnă că dacă alunec mă duc naiba. E foarte amuzant cum nu îmi e frică să stau pe cine știe ce stâncă, dar îmi e frică de grohotiș.

La urcare nu a părut așa rău, la coborâre am zis că eu acolo rămân. Dragoș se distrează și trece fluierând, eu încerc să fac un pas și îmi dau seama că mă duc cu totul. Fac un pas în spate și mă pun în cur. Îl strig pe Dragoș și îi zic că eu nu trec așa ceva. După explicații cum să fac, că nu se întâmplă nimic, că e el acolo să mă prindă, încerc din nou. Fac un pas și evident se întâmplă același lucru. M-a bușit plânsul, de nervi, de oftică, de panică. Mi-a luat cam 20 de minute să trec de zona respectivă și am coborât efectiv pe cur. Prin zonă mai erau oameni, care probabil au râs cu poftă, măcar le-am făcut dimineața mai bună. Și eu aș fi făcut același lucru, eventual îi și spuneam fetei ”Ai greșit adresa de la Loft?”. Am fumat o țigară să mă calmez, apoi totul a fost ok. Noi coboram, lumea urca și nu prea înțelegeam de ce. Ajungem aproape de peretele unde era să-mi iau o piatră în cap și începe să picure. Ne-a luat mai mult timp să trecem de peretele respectiv pentru că erau oameni care urcau și a trebuit să așteptăm. 

Trecem de perete și ne întâlnim cu un copil de 12 ani, care urca singur. Am stat puțin de vorbă cu el, i-am spus că vine furtuna, a zis că e ok. Sper că e ok! Mai mergem 15 minute și ne întâlnim cu un bărbat care avea un rucsac de cărat copilul la munte, cu tot cu copil, evident. Era o fetiță de maxim 2 ani care se uita liniștită la desene pe tabletă. Am făcut ochii cât cepele. Îmi și imaginam cum o sa urce peretele de care v-am tot zis, ținând cont că e vertical și că trebuie să te mai uiți în jos să vezi unde naiba să pui piciorul. Și să nu uităm, picura. Ce e în neregulă cu oamenii ăștia?

Mai coborâm, peisajul se mai schimbă, nu mai suntem înconjurați doar de piatră, îți face apariția și ceva vegetație. Oprim la un loc cu băncuță, lângă niște capre care își luau masa de prânz liniștite. Caprele noastre negre, cum te simt cum o rup la fugă. Caprele astea sunt niște nesimțite, pur și simplu te ignoră. Am profitat de ocazie să-mi fac un selfie cu una din ele, dacă tot am luat o gustare împreună. Era ora 10:10, teoretic eram în grafic. Practic, la vreo 20 de min, a început ploaia. Până ne-am scos gecile de ploaie, eram deja uzi leoarcă. Dacă am coborât greu până aici, de aici încolo am coborât și mai greu din cauza pietrei ude care aluneca groaznic. Ploua așa de tare, că se formase un fel de râu prin șanțurile de piatră prin care aveam de coborât. Fiind panta mare în trepte ca niște scări, unde ajungea toată apa? Corect, în bocanci! Știam că o să fac bășici și știam că mai avem de mers până la mașină. Partea bună era că nu mai aveam foarte mult până unde se termina piatra (în jur de 40 de minute) și începea poteca normală de pământ prin pădure.

Ajunși la poteca normală, am zis că băgăm viteză până la mașină, fiind mult mai ușor. Doar că, șosetele ude care se frecau de bocanci îmi jumuleau pielea. Puteam să schimb șosetele? Da. Rezolvam ceva? Nu. Pentru că nu aveam încălțări de schimb și s-ar fi udat în 2 secunde. Ne-am oprit să-mi pun plasturi, dar nu a ajutat prea mult. Mai aveam 1 km până la mașină. A fost cel mai lung km din viața mea. Când am văzut mașina mai aveam puțin și o pupam. Ne-am schimbat repede de haine, am intrat în mașină, am dat drumul la căldură și am fumat o țigară în liniște. Așa de mândră am fost că am reușit, că nu pot să vă explic. Cu greu, dar am reușit. Bravo, fată!

Aveam cazare la un camping pentru noaptea respectivă, apoi urma să ne continuăm vacanța în Italia. Dar cum afara ploua cu găleata și nu era nici târziu, am hotărât să tragem de noi (vorbesc la plural, dar e vorba doar de Dragoș, că el are de condus) să trecem în Italia și să dormim în Udine. Ne-a plouat destul azi, hai să mergem (140 de km, 2 ore de condus). 

Foarte bine am făcut, pentru că a doua zi am citit știrile și o parte din drumuri erau inundate și ploaie nu se oprise. Campingul era lângă un râu, probabil că dacă rămânem acolo făceam și rafting cu cortul (mai multe detalii aici, și pe pagina video).

Mai multe poze: